Într-o dimineaţă din 1899, în faţa unui hotel din Ohio, doi bărbaţi s-au întalnit în timp ce îşi lustruiau pantofii. Unul era Harry Daugherty, avocat şi lobbyist, un Machiavelli al politicii. Al doilea bărbat era jurnalist la un ziar local, care urma să fie ales peste o săptămână senator al statului Ohio. Numele său era Warren Harding şi era înalt, brunet, cu ochi mari şi pielea bronzată, cu o voce puternică şi caldă.

În momentul în care l-a vazut pe Harding, lui Daugherty i-a trecut instantaneu prin minte: oare tipul asta n-ar fi grozav pentru preşedinte?

Warren Harding nu era un tip prea inteligent. Îi plăcea să joace golf şi să bea, iar apetitul său sexual ajunsese deja legendă. În cariera politică nu s-a făcut remarcat, iar discursurile era descrise drept fraze pompoase în căutarea unei idei.

În 1920, Daugherty l-a convins pe Harding să candideze pentru preşedinte şi acesta a acceptat. Jurnaliştii vremii notau că de multe ori Daughery se exprima că “Harding arată exact ca un preşedinte”. La sfârşitul anului Harding avea să fie ales preşedintele Statelor Unite şi a rămas în această funcţie timp de doi ani, când a murit din cauza unui atac de cord. Majoritatea istoricilor sunt de acord că Harding a fost cel mai prost preşedinte din istoria Americii.

Majoritatea celor care l-au văzut pe Harding au fost impresionaţi de cât de elegant şi distins arăta şi au gândit imediat – total eronat – că era un om curajos, inteligent şi integru. Eroarea Warren Harding înseamnă că modul în care acesta arăta crea inconştient multe conotaţii pozitive încât procesul de analiză raţională era complet desfiinţat.

Eroarea Warren Harding este partea ascunsă a gândirii rapide. Este motivul pentru care oameni mediocri ajung în poziţii de responsabilitate înaltă.

Din “Blink – The power of thinking without thinking” – Malcolm Gladwell

Acum întorcându-ne la ţinutul mioritic, nu-i aşa că ascensiunea lui Tăriceanu (un incompetent ajuns într-o poziţie de maximă responsabilitate) începe să aibă sens?